(I’m-perfect)iune

Sunt lucruri care ne fac viaţa mai frumoasă şi lucruri care nu. Viaţa în general le partajează pe un plan simetric numit adesea şi, şi. Ai nevoie de motivaţie să poţi să mergi înainte, şi de suferinţa să o poţi întelege pe prima. În acest du-te vino complet pe dos al vieţii m-am regăsit şi m-am pierdut în aceeaşi clipă. Am trăit cu o seninătate de copil o reîmprospătare  care m-a dansat câteva clipe lăsându-mă în următoarea secundă să cad in mijlocul unei bălţi.

De copilă terenul meu de joacă a fost printre rândurile unor cărţi care mi le procuram de zeii ştiu unde. Acolo mi-am format gândirea, acolo m-am regăsit în sângele personajelor, am fost alături de ele şi ele alături de mine, ca să descopăr o realitate dureroasă pe măsură ce mă maturizam. Eu credeam în caracterul pierdut al umanităţii de atunci, din vremuri vechi. Credeam cu seninatate că lumea este luminată şi întunecată în acelaşi timp, şi că toate au un echilibru, pe care îl putem controla, că dacă te deschizi în faţa cuiva ca o floare acela va face la fel… va fi prietenul tău, sau ceva apropiat acestei forme.

Comunicarea însa moare, pentru ca omul să se transforme într-un robot, un mecanism care face aceeaşi mişcare monotonă în fiecare zi. Am descoperit tehnologia ca să ne facem bine corpul şi să ne omorâm sufleteşte. Pf.. Câtă ironie în viaţa asta.

 Orice, sau oricine ar conduce lumea asta… trebuie să fie mai presusus de înţelegerea mea. Nu am inţeles niciodată şi nici nu cred că voi reuşi vreodată să  înteleg de ce e aşa de pe dos? Acesta să fie scopul? Să ne pierdem şi ultima fărâmă de umanitate care ne-a mai rămas? Aidoma vorbei care a început să imi placă în momentul în care am înţeles o parte a mersul lumii şi anume: “Cinstiţii sunt inadaptaţii societăţii”.  Nu afirm că e aşa sută la sută, cred încă chiar dacă numai cu o fărâmă din mine…că oamenii care sunt cinstiţi fac cât o mie necinstiţi, dar oare nu refuz să accept o realitate?  Încep să mă întreb dacă am vreo anomalie? Buei, eu pur şi simplu nu înţeleg de unde atâta răutate… Toţi avem probleme, absolut toţi suntem nemulţumiţi de vieţile noastre pentru că mass-media ne joacă pe degete, şi ne arată o sumedenie de  idealuri… care anterior nu existau, dar… să fie frustrarea inculpata pentru tot ceea ce se întâmplă rău în lume? Răspunsul meu vine franc: da! La naiba da!!!

Ca să privim ironia sorţii, nici măcar nu părem să fim  construiţi să stăm în picioare. Nu avem pielea suficient de groasă, oasele suficient de tari, „colţii” nu ne sunt durabili şi rezistenţi cât să muşcăm dintr-o nucă, prea puţin păr pentru a face faţă schimbărilor de temperatură, cădem şi ne spargem. Pf, ironia e că nici nu trebuie să cădem să ne sfărmăm. O ştim face cu curaj şi singuri.

Astfel avem toate organele expuse, ca să nu menţionez că nu suntem nici măcar simetrici. Avem un picior mai mare, suntem stângaci, dreptaci, şi nici nu trăim natural. Şi atunci ne dorim să fim perfecţi?  Serios? De ce?

Nu există om care să nu fie frustrat. Există doar o gloată care nu recunoaşte nimic. Un glob întreg de prefăcuţi, aproape plin, şi imediat suprapopulat plin de frustraţi. Ce dubios sună. Ah, dar cât de adevărat.

Ciudat cum ne putem pierde atât de uşor unii pe alţii. Nimeni nu pare să aibă păsare de vreo ceva…

Anul acesta a fost un an în care am atins apogeul inimii calde care mă caracteriza. Am fost acolo pentru toţi, şi nimeni aproape acolo pentru mine. Să fi greşit cu ceva? Da, cu i’m-perfecţiunea.

~ de Aleeda pe iulie 3, 2012.