De ce se vrea hotie?

In Romania, si peste tot? Ma trezesc intrebandu-ma de ce trebuie sa se ajunga la revolutie pentru a stabiliza un popor? De ce naiba nu pot sa hraneasca gurile care le intretin buzunarele si sa elimine violenta,  si foametea cand totul poate fi atat de simplu? Lumea din ziua de azi nici macar nu mai are pretentii. Vor un trai decent, marea lor majoritate. E ceva normal, pentru ca totul a devenit greu. E greu pana si sa iti cumperi paine. Inainte nu exista la nivelul taranului „zgarcenie”… azi au ajuns sa se omoare intre ei pentru porumb furat, si gaini disparute. Patetic.  Dar asta e adevarul. Inainte oamenii aveau terenuri, azi sunt in proprietatea statului. Inainte aveau case, si targuri, azi targul e doar cu numele…

Tin minte o scena din copilarie… am remarcat o lacrima dureroasa pe sufletul bunicii mele. Era o zi frumoasa de primavara… si banii erau putini in gospodarie… si aveam o vacuta frumoasa si dadea cel mai mult lapte din tot satul. Si… a ales sa o vanda. Si in timp ce se indrepta cu ea spre poarta sa o predea… vacuta s-a uitat la mine, si am citit in privirea ei ca stia… ca nu ne va mai vedea. Bunica lacrima,  era o zi trista. Eram mica… dar mi-am dat seama de suferinta care se aduna in ea. Vacuta era legata la caruta in spate si se tot uita spre noi… ce ciudat, ma gandeam sa para a suferi pana si ea. Mi se pare normal ca si animalele sa aiba sentimente, dar nu-mi venea sa cred ca privirea aceea calda… avea sa fie doar o amintire.

Peste o saptamana avea sa urmeze a fi vandut si armasarul. Era animalul meu preferat din gospodarie, si… mereu imi placea sa stau sa il privesc… caldura aceea din ochii caprui si mari cu gene lungi insemna mult pentru mine. Era ceva salbatic in el, si asta ma facea sa il ador. Stiu ca imi placea increderea lui in mine, si felul in care ingenunchea sa pot sa ma sui pe el. Eram un piscotel de fetita, cand aveam lumea inainte si cand credeam ca faptul ca sunt calare pe el, face lumea sa fie a mea. Ce viziune copilareasca asupra lumii.

Eu nu am putut privi plecarea lui, bunica imi spunea ca va lua alt calut mai frumos… dar stiam ca nu va fi altul la fel. Era de vreo 2 ani la noi, si cum mergeam in vacante acolo, era primul pe care il onoram cu vizita si cu zaharul in pumnisori. Adoram sa il duc cu zaharelul, era ca un copil dupa mine… prin curte.

Dupa ce e plecat cu el, ma gandeam cat poate valora banul… cat de important e sa ai bani. Poti trai fara ei, dar nu poti in acelasi timp. Ciudata viata. Am inceput sa plang… imi reprosam ca nu sunt decat o proasta sentimentala…. dar asta nu ma ajuta sa-mi stapanesc lacrimile. De-abea daca vedeam drumul spre livada din cauza lacrimilor… Nu cand vine vorba de o fiinta atat de nobila si de frumoasa…

Si asa mai fac si azi taranii. Putini au mai mult de 1-2 vaci, si 1-2 cai. Nu au cu ce sa ii intretina, e mult de lucru pentru ei, casele sunt mici, tinerii pleaca la orase… unde va fi lumea satului in cativa ani? Va mai fi? 😀 of… sa fiu a naibii, nu vreau sa ma gandesc si la disparitia ei.nu.nu.nu. NU.

De ce se vrea hotie? De ce nu putem face nimic? 😀

Pacat ca tinerii tac… pacat din partea lor. Suntem niste „asfixiati”.

Clujul se aglomereaza… de tarani, care vin de peste tot, si fac „facultate” si se cred mari si tari, ca ei termina prin ceva „mijmasuri” si alte treburi, si apoi ajung la putere si ne intrebam de ce suntem condusi ca o turma? Pentru ca asta suntem, si asta meritam? NU! Pentru ca asa ne lasam, la mama tuturor analfabetilor de azi, care au curajul sa spuna orice.

~ de Aleeda pe aprilie 12, 2009.