Inocenta ca briza…

Marea… era soapta pe care o auzeam… cand m-am pornit cu un ghiozdan cel putin inca odata cat mine, spre gara cu fratele meu. Eram nerabdatoare ca zeci de alti studenti sa ajung acolo, si sa vad umanitatea in conditia ei cea mai buna. La ce ma refer cand zic asta? Poi, una la mana acolo vezi mai putini oameni incruntati, doi la mana multa lume rade, si zambeste dandu-ti impresia de calm si fericire. Aerul insa face totul… Briza marii…

Asteptam pe peron nerabdatoare sa aud vocea nazala a femeii care anunta trenul spre Mangalia… e amuzant sa te chinui sa intelegi ce zice, dar cand auzi Mangalia, deja nu mai are importanta cum o spune. Odata suiti in tren ne-am gasit locul, intr-un compartiment unde mai era o fetita, cu mama sa. Stateau linistite si povesteau cat de frumos e Clujul.

Mi-a atras atentia zambetul sau de fetita inocenta si imi aducea oarecum aminte de personajul acela Phiphi, cu parul sau roscat impletit simplu intr-o codita la spate, si cu rochita croita copilareste cu fundita la spate, cu multe floricele pe ea. Am fost socata sa vad ca are gingiile mov, asta insemna ca nu era sanatoasa. M-a cuprins un sentiment de vinovatie ca o priveam fara sa zambesc cu ochii mariti, de cat e de draguta cu ochisorii aceia verzi. Am schitat un zambet si mi-am pus ghiozdanul imens pe suportul de bagaje.

Eram visatoare, abea asteptam sa-mi inunde narile briza marii, nu mai aveam rabdare, insa imi place calatoria cu trenul si eram pregatita sa astept pentru ceva atat de minunat cum e marea. Mereu am fost indragostita intr-un fel sau altul de felul in care se sparg valurile, si de sunetul retragerii lor spre inima marii. Imi aduc aminte ca acolo am fost conceputa si m-am trezit zambind copilareste. Nu toti au onoarea de a stii un asemenea lucru.

Copila ma privea cu o curiozitate demna de luat in seama, astfel ca in scurt timp mi-a remarcat cerceii, si apoi bratara, si apoi am inceput sa povestim de parca eram cele mai bune prietene. Avea nu mai mult de 10 anisori, in timp ce eu ma bucuram de un avans de 6 ani. Cu toate astea pot sa spun ca pentru varsta ei avea o maturitate in privire care adeseori ma punea pe ganduri, si am aflat mai apoi ca nu au fost cu scopuri familiale, sau alte vizite, ci cu scopuri medicale. Fetita suferea de inima, avea daca bine imi aduc aminte insuficienta cardiaca. E momentul in care inima nu functioneaza cum trebuie, si sangele e pompat mai repede, sarea e retinuta in organism, si oboseala e ceva cotidian.

Am privit-o cumva cu alti ochi, avea inca ceva la mana de la perfuzii, era numai gaurele. Nu ca imi era mila, sau ca ma durea sa o vad atat de copila, ci ca am descoperit de unde ii venea maturitatea din privire. Sa fii constient in orice clipa de faptul ca cea mai mica treaba care pe unii nu i-ar afecta, tie ti-ar aduce moartea, nu cred ca mai poti fi la fel. Privesti lumea ca pe ceva care poate trece repede pe langa tine, lasandu-te in urma.

Seara se lasa treptat, apasand o lume care se punea la somn cu o bataie ritmica de roti, care parca soptesc „te duc, te-aduc,te duc, te-aduc,te duc, te-aduc”… Asteptam cu nerabdare sa ies afara pe coridor sa imi aprind o tigara pentru ca pe vremea aceea inca se fuma in tren -si mi se pare o prostie sa interzici fumatorilor sa o faca, mai ales ca majoritatea sunt dependenti. Dar acesta e un alt subiect, si nu are rost sa ma bag- si am iesit de indata ce am vazut ca lumea s-a linistit prin compartimente. Tuturor de pe coridor, respectiv fumatori, sau visatori li se citea o privire senina pe fata… in genul „in sfarsit”… Imi batea inima mai tare, si in timp ce visam sa strang primul pumn de nisip cald, fetita se opreste cu ochii mariti langa mine. Am privit-o in timp ce trageam insetata din tigara, si ma intreaba:

-cum e sa fumezi?

Sincer? Am ramas cu gura cascata, si i-am zis ca nu e asa de bine pe cat pare, si mai ales, nu e sanatos. Am crezut ca nu va mai conteni, cand am vazut-o ca ma priveste din nou. As fi putut sa jur ca se uita de parca mai avea un pic pana sa rada. Dar era doar seninatatea din privirea ei, care ma starnea in mod ciudat. M-am uitat la ea si i-am zis:

– Vad ca te-ai uitat de cateva ori la bratara mea, tocmai ce mi-am cumparat-o, si vad in privirea ta ca iti place. O vrei?

Micuta a zambit, si a facut pe modesta, desi cred ca inimioara aceea bolnava a ei, o ravnea mai ceva ca pe o ciocolata. Nu am asteptat sa imi raspunda, si desi eram indragostita de cum imi sta cu ea, i-am oferit-o fara remuscare, vazand ca ii sta poate chiar mai bine ca si mie cu ea. Am zambit din nou uitandu-ma la ea, mirandu-ma ca avea incheietura mainii ca mine, si cum stateam „guguli” ca sa fiu cat de cat la nivelul ei, si-a pus mainile in jurul gatului meu, si am ramas cu gura cascata din nou. Doamne cata nevinovatie intr-un gest… cum poti sa creezi dintr-un asemenea gest un sentiment atat de puternic?

In scurt timp mi-a dat drumul, probabil socata si ea de situatia neasteptata din tren cu o necunoscuta. Am ajuns pe parcursul noptii sa ii dau tot felul de obiecte care imi erau dragi, sau pe care mi le-am luat recent. De la cercei, pana la insigne, si bratari. Era atat de frumoasa cu ele, ca nici nu mai simteam nevoia sa ma gandesc la propria imagine. Puteam sa imi iau oricand altele, si la o adica cu ce ma faceau pe mine mai fericita? Cand poti sa oferi un zambet unui copil care e mai dezavantajat ca tine, imi aduce mai multa bucurie decat purtarea in sine a respectivelor. Nu a vrut sa doarma deloc, desi mama sa a luat somn de cateva ore, eu nu aveam somn… astfel ca ne-am mutat in compartimentul celalalt ca nu era nimeni, ca sa putem povesti. Frate-meo dormea si el, sau cel putin parea tipit, astfel ca la miezul noptii ea mi-a zis ca nu vrea sa doarma, ca vrea sa stea cu mine. Am ajuns sa purtam tot felul de discutii:

-Auzi, dar nu obosesti mai repede, daca nu dormi? …la o adica… data fiind situatia ei, ma temeam un pic.

-Nu obosesc pentru faptul ca nu dorm, eu sunt obosita tot timpul, dar asta nu ma face sa vreau sa dorm, a zis. A continuat: as vrea sa pot sa alerg si eu cateodata. Daca fug un minut… eu …

Am ramas tacuta, imi venea sa fac tot mai multe pentru ea… si nu stiam ce. Ma lasam cuprinsa de un sentiment de neputinta, si imi dau seama ca acum mie imi venea sa o iau in brate. Si am luat-o. A dat din cap, ca nu mai e suparata din acest motiv, ca s-a obisnuit cu ideea. Ce crud. Eu la varsta ei, eram o zvapaiata si jumatate, si inca sunt chiar si la varsta mea de 20 de ani.

Nu-mi puteam scoate din cap imaginea ei, stand pe intuneric in lumina palida din compartiment cu mine, si privindu-ma pe mine cum imi  aprindeam o tigara… tigara aprinsa la framantare. Nu m-am temut de control, dar mi-am dat seama ca sunt in compartiment cu ea, pe hol e una, dar acolo cu ea, in bratele mele… cu conditia ei… bineinteles ca am stins-o.

Mi-am imaginat-o in clipa aceea ca pe surioara mea mai mica… intotdeauna mi-am dorit una. Ca veni vorba, nu am stiut cum sa reactionez cand mi-a zis ca i-ar placea sa aiba una.  Senzatia de deja-vu isi facea simtita prezenta…

Dimineata si-a facut simtita prezenta… cu aerul sau curat, care deja isi schimbase compozitia, si deja imi facea inima sa bata mai tare, nu simteam deloc faptul ca nu am dormit, dar pe chipul micutei mele prietene se citea ceea ce eu as numi oboseala, si foame. Am adus niste mancare si am mancat amandoua, altfel ca mamica ne-a gasit cuminti rontaind un mar, cu manutele sale inconjuradu-mi gatul periodic. Ma simteam bine cu ea… desi in mod ciudat eu nu ma intelegeam cu copii… sau cel putin stiu ca nu imi place felul in care te poate privi cate unul.

Ne-am grabit sa ne scriem niste amintiri, pe o bucata de foaie, si am fost placut impresionata cand s-a semnat: „De la o fata din tren, pentru o traznita, cu drag Gabriela” si apoi i-am mai dat ceva, iar mama sa a sarit ca deja i-am dat prea multe. Nu as putea sa spun acelasi lucru niciodata. Uneori cand mai gasesc foaia pe care mi-a scris ma trezesc gandindu-ma daca mai traieste… daca e bine… si imi pare rau ca nu am facut schimb de adrese, sa ne fi scris… Nu mai stiu unde a coborat, evident uneva in zona marii…

Am privit-o pana nu am mai vazut-o si… pot sa spun… ca am simtit o oarecare durere… poate pentru ca avea sa imi lipseasca, poate din compasiune, poate pentru ca era o fetita minunata, si inteligenta sau poate pur si simplu… i-as fi dat inima mea…

~ de Aleeda pe ianuarie 17, 2009.