Croit pe dos

Era o seara ca multe altele, tipic studentesti,  mult fum, muzica buna si alcool pe toate mesele, cand am sacait o persoana, cu un ghiozdan, ii dadeam sa mi-l puna, si il puneam sa mi-l dea. Enervant, nu-i asa? Asa a fost. Cu aburii alcoolului din ziua respectiva, nimic nu te poate mira. Insa mie ceva mi-a atras atentia, si anume faptul ca am fost enervanta. Nu imi place sa fiu enervanta, desi de multe ori imi reuseste. Zic reuseste putin spus. Omul a plecat, eu am ramas, cu fotografia chipului incruntat pe retina, intrebandu-ma daca eram eu cea care puneam ghiozdanul pe un cuier, de cateva ori, la putine minute distanta, de cate ori urlam. Probabil ar fi fost un numar bunicel.

Ziua urmatoare m-am trezit cu remuscari, intrebandu-ma daca am stresat un om aiurea… sau doar am visat. Motivul pentru care aveam atatea intrebari trebuie ca e evident. Am mentionat „seara studenteasca” pentru a ma face inteleasa. 😀 Auzisem de la cineva care era prin zona la momentul plimbarii ghiozdanului cu pricina, cum ca facusem ceva boacana ca omul disparuse. Ma gandeam serios sa intreb o prietena care statuse cu el de vorba, daca poate sa ii transmita niste scuze, dar se pare ca nu a fost nevoie, a doua zi acelasi om, acelasi chip, de data asta nicidecum  incruntat. Parca imi veneau idei, dar aveam o groaza sa ma prezint in fata omului, sa ii spun ca un copil mic care nu si-a facut temele, ca mi-am lasat capul acasa in ziua precedenta. Din nou atmosfera studenteasca, din nou eu cu semne de intrebare. Am mai luat o dusca si m-am prezentat rusinoasa la om sa imi spun propozitiile reformulate de cateva ori, si  repetate de vreo 20 de ori pe putin, ca sa nu fiu enervanta din nou, si cat de cat clara.

Se gasea intr-o alta incapere a localului, deci trebuia sa traversez un nor inecacios de fum, si sa sprijin cativa tineri care-si mai gaseau sprijin in umarul meu trecator. Fara sa vreau in drum incolo, m-am razgandit si m-am intors la masa mea. Ma gandeam ca o sa arat copilaroasa, sau ca ma voi trezi cu o propozitie de genul : „Nu face nik.” si un cap intors spre persoana cu care povestea. De fapt nu vroiam sa recunosc ca am reusit sa fac un om care venise sa se simta bine, sa se incrunte in halul acela. Intr-un final am ramas fara lichid, si in caldura Saharei a trebuit sa ma duc sa ma aprovizonez. Cred cu putere ca unele lucruri se intampla ca sa iti atraga atentia asupra a ceva peste care vroiai sa treci.

Mi-am luat celebra gustare, si dupa inca o dusca m-am prezentat mai ceva ca un copil care a facut ceva rau, cu gura aplecata spre ureche, deoarece statea jos, pentru a ma face auzita, si am inceput sa turui poezia. Rezultatul a fost o fata uimita, si un zambet care a inlocuit poza incruntata. Un zambet sincer amuzat, nu numai de cele auzite, dar poate si de ochii mei care luau locul unor oglinzi aburite. Nu am apucat sa schimb doua vorbe cu omul…ca vad o fata cunoscuta, situata la cativa centimetrii cu expresia fetei mirata, cu care statusem odata intr-un frig incredibil la povesti interminabile de minti fara stare. Mda… celebra zicala cu lumea e mica. Dat fiind ca alaturi mai vad o persoana pe care o stiam putin, ma gandesc sa ma retrag cu tot cu „poezie”, dar o curiozitate daca am fost scuzata sau nu ma face sa raman.

Gata imi ziceam, prea de tot. Am zis un scurt revin, si m-am dus sa scad presiunea, cu care ma confruntam de ceva vreme. Partea ciudata e ca m-am tinut de cuvant si chiar am revenit, sa imi fac o noua aprovizionare, bineinteles. Din colt priveam persoana care parea ca rade de mine. Asa deci, acum sunt amuzanta? Bun, in scurt timp planificam fotografierea unei noi fete, cand mi-am dat seama ca ma sacaia ceva, o bataie pe umar si intrebarea: unde umblii? Erau altii care veneau la aprovizionare. Am lasat la o parte mofturile de copil bosumflat, am revenit in grupuletul vesel. Incepeam din nou cu intrebarile… Oare de ce trebuie sa te apuce unele ganduri cand nu e momentul, cand nu ai vrea, cand ai altceva la care sa te gandesti, poate mult mai relaxant, sau mai cunoscut? Prea multe intrebari… le-am lasat deoparte.

Am ajuns a ma vedea o mititica amuzanta si am zis ca nu e bine nici asa. In cateva zile omul devenise  o prezenta amuzanta, si potrivita serilor studentesti. Mi se parea ceva ciudat la el. Nu stiu cum sa explic cum am perceput asta, dar a parut a fi si el amuzat de mine in continuare. Fiecare cu chichita lui, nu? La urma urmei nu m-am inselat, omul parea croit pe dos, cred ca mi-am descoperit o calitate in plus. Sunt numai buna de boacane.

Intr-o zi fugeam de ploaie pentru a merge la cafea cu cateva prietene, impreuna cu strambaciosul cu figura mereu schimbata. De la efort am mimat oboseala, si mi-am sprijinit capul cu ochii inchisi de pieptului omului. Nu m-am putut abtine sa nu aud inima batand cu putere de la efort. Inima mea era mai linistita, nu parea sa alerge in ritmul acela, desi eram franta. Am gandit cu voce tare, caci de partea cealalta a capului meu am auzit vibratie care s-a transformat in cuvinte: da, bate.

Nu am remarcat nimic neobisnuit, intr-adevar aveam sa aflu mai tarziu ca nu eram cu capul pe partea care ar fi trebuit. Inconstient am pus capul pe partea aceea, cu un gest perfect natural.  Eram pe dreapta. Inima e pe stanga. Ce am auzit eu? Bineinteles ca inima. Dar omul nu avea inima unde trebuie. Mie mi se parea normal sa stau cu capul unde stateam. Intotdeauna mi-a placut sa ascult o inima cum bate… De ce nu pot sa spun, e o intrebare ciudata si pentru mine…

Din multe discutii purtate apoi, am aflat ca e un om croit pe dos. Cand zic asta ma refer la organele vitale situate invers fata de cum ar trebui sa fie, si se numeste „Situs Inversus”. Aveam o noua curiozitate, sa pun mana sa vad daca nu mi se pare. Dar inima aceea chiar batea in partea  cealalta. Un caz la 10.000… un om croit pe dos…  Dar si el e normal… dar un normal croit pe dos.

Ciudata mai poate fi si lumea asta… Am ajuns a fi croiti pe dos, din mai multe puncte de vedere. Fiecare cu chichita lui, nu?

~ de Aleeda pe ianuarie 10, 2009.